Parcă-mi place

           Fericirea altora începe să mă scârbească, nici dragostea nu o mai simt, nici prietenii nu îi mai recunosc și stau să mă gândesc... nici nu știu ce înseamnă prietenie. Ce dracu' devin?  
           Nici cu fete nu mai pot vorbi, pentru că începe să-mi placă de fiecare și parcă nu aș suporta gândul să mă gândesc și la altcineva înafară de mine (nu înțeleg). Parcă n-ar merita nimeni  Ce naiba am devenit?! De ce țin atât de mult la o persoană încât nu o pot lăsa atât de ușor cum le-am lăsat și pe celelalte? Nu prea îmi place cum am devenit... Dar când mă hrănesc din răul făcut altora, spre apărarea mea... ÎMI PLACE! Dragostea, prietenia, par lucruri noi în viața și în sufletul meu. 
           Nu înțeleg dacă ar trebui să încerc măcar să mă schimb sau nu. Dacă alung lumea sau dacă ar trebui măcar să îmi pese cu adevărat. Nu știu dacă mă îndrăgostesc, nu știu dacă sunt bine așa cum sunt, nu știu de ce mă enervez, nu știu ce se întâmplă și nu știu dacă vreau să fiu altfel de cum sunt acum. Ar trebui să le mulțumesc persoanelor din trecutul meu pentru că m-au creat? 
 Am ajuns să fiu ce nu-mi place, dar la mine parcă-mi place să fiu întotdeauna cum nu-mi place. (E scris de mine nu de altu')